plec din mine cum plec dintr-un cimitir
plin de verde ca o grădină
las în urma fraze înalte deasupra cuvintelor strivite
liane de temeri înăbușind zâmbete
cu iarba tăcerilor înaltă cât spicul și pretutindeni
o viață moare și învie
tristețea transformată în humă
pântecul pentru încălzirea altor semințe de fericire
gestul fără sens al speranței azvârlind neîncetat
iluzia de a sorbi soarele
mult prea multă lumină
când închid ochii să prind clipa
unui salt în gol
dumnezeu știe încotro mă poartă năvala de forme
ce seamănă locurile
în carnea mea de zburător ocazional
mereu aceleași urme
pe-aici am plâns pe-aici am iubit
pe-aici am primit pe-aici m-am daruit

astăzi m-am oprit la un capăt
cât să iau flori și să dau flori
ce risipă de jertfă vegetală
de bucurie parfumată țâșnește din mine
și scutură ninsori de lumină petale
mă-mbracă blând a pământ
și negândesc un zambet
pe o-ntrebare și pe-un răspuns
ce să faci cu-atâtea gânduri albe
nostalgii care-ți ies din trup
roadele nenăscute din polen
ispita galbenului inocența pistilului
ce să faci cu atâtea ofrande necerute tocmai tu
cu seriozitatea stearpă de creatură cugetătoare și liberă
le ascunzi prin buzunare și umpli
carnetul cu impresii presate mulțumești frumos și pleci
în direcția opusă

pe locul meu
nuditatea rănilor împietrite
crește o altă grădină