I

E secetă, și de căldură
Pe câmp porumbul se usucă,
Mor vitele în bătătură,
Și norii vin... ca să se ducă...

Prin sat aleargă paparude,
Þăranca apă le azvârle:
Își scutur pletele lor ude
Și-s goale ca niște șopârle...

Þăranii-n cârciumă s-adună;
Pe câmp abia se mișc-o turmă,
Tânguitor talanga sună —
Ciobanul a rămas în urmă.

Cu cotul rezemat în bâtă,
El cată dus în depărtare,
Dar seceta posomorâtă
Se-ntinde fără de hotare...



II

Prin sat aleargă paparude
Și se-nvârtesc în danț vioaie:
Își scutur' pletele lor ude,
Cântând descântece de ploaie.

Un uliu sus, deasupra noastră,
Din aripi bate ostenit,
Pierdut în liniștea albastră
A cerului nemărginit.

Nori albi din zare se ridică —
Par minunate jucării;
Se-nșiră, se desprind, se strică
ÃŽn praf de raze aurii...



III

Tresari din somn... Ce harmalaie?
Þigani cu șatra — ce mai vrei?
În car, sub rogojina spartă,
Fumează, cântă, râd femei...

O droaie de copii în zdrențe
Fac roată și se bat, și sar...
Dulăi bătrâni, cu limba scoasă,
Merg serioși pe lângă car...

Se depărtează caravana...
De praf, abia o mai zăresc...
Câmpia ațipește iarăși,
Doar greierii mai țârâiesc...



IV

Printre mii de șatre albe
Vezi fanare în amurg,
Și prin pulberea de aur
Oamenii pe uliți curg.

Uruie trăsuri și care
Tobe, trâmbițe răsună;
Un balon scăpat se-nalță,
Dus de vânt, jucând în lună...
Vine-un călăreț în goană,
Sar lătrând în drum dulăii,
Râd suratele gătite,
Mână-n mână cu flăcăii;

Și mi-e drag să merg cu dânșii,
Să-i privesc și să-i ascult:
Lume veselă ca astăzi
N-am mai pomenit de mult!

La ovrei, în colț, e cântec:
Joacă un băiat c-o fată,
Þupăind, bătând în palme,
Căci a lor e lumea toată!...



V

Coboară seara pe câmpie...
Pe drum pustiu, un car cu boi
Se leagănă încet, departe...
Cresc nori de pulbere-napoi.

În car, îngână cărăușul
Un cântec vechi și trist nespus,
Ca o poveste-ntunecată
A veacurilor ce-au apus...

Și cum se pierde-n umbra serii,
Mă-ntreb pe gânduri adâncit:
"Va răsări cândva și steaua
Acestui neam nenorocit?..."



VI

Trece-n sus, pe plai în sus,
Un voinic pe-un murg călare.
Înapoi se uită dus
Peste mândrele hotare...

Dus el cată spre Ardeal,
Unde-o turlă-n fund străluce;
Murgul urcă greu la deal,
Pe voinic de-abia-l mai duce...

Neguri de brădet se-ntind...
Turla-n văi de mult e ștearsă.
Dar voinicul pribegind
Tot mai ține fața-ntoarsă...



VII

Pe câmpie nici un zgomot.
Din oraș abia străbate
Ca un murmur lin de-albine
Larma vieții zbuciumate.

Jos, la tabără, s-aude
Glas întârziat de goarnă,
Câțiva călărași cu schimbul
De la sate se întoarnă.

Plini de praf, rupți de-oboseală,
Legănați pe cai agale,
Trec pe drum ca niște umbre
Și doinesc încet de jale...

Nici un zvon apoi. Pustiul
Peste dealuri se întinde.
Câte-o stea clătinătoare
Candela-n văzduh și-aprinde...