ÃŽn sufletul meu, toamna

ÃŽn sufletul meu
toamna
pogoară hotare de liniște,
după tumultul, viu și neostenit al verii.
Vine,
ca un leac miraculos
aducând, oare de unde?
pacea.
Mă las dusă de gânduri
pe aripile domolite,
învăluitoare
ale unui colÈ› de senin.
Inima-mi pulsează încet,
drămuindu-și bătăile
pentru prea-îndepărtata primăvară.
Și mă-împac cu toate
neliniștile mele
și aștept
cu sufletu-nflorit
prima zăpadă.