am întins brațele spre lume
din instinct
în piept o spaimă
învață să umble
neconvinsă de persistența cărnii
la capătul cel mai de jos
al spiritului

îmi privesc absent palmele
chei contorsionate
ce nu mai pot să deschidă
nici o poartă

atâta liniște
nici nu mai știu dacă mor
ori abia am fost fătat
de-o lupoaică

pârjolește Doamne
acest izvor
ce rătăcește
neștiindu-și albia
ridică-l în aburi la tine
pană s-o face nor

du-l departe