Călătorie pe o rană


Și parcă te văd prin iarba ce crește lichidă
din streașina lunii pînă-n pămînt,
trecînd printre copacii de cridă,
printre copacii de sticlă trecînd.

Deodată irisul tău năvălește
în frunza transparentă
ca și cum ar exploda în solzul de pește
un cîmp întreg de lauri și mentă:
ochii tăi aduc verdele-n frunze cînd treci
printre copacii loviți de o boală rotundă...


Tu mi te-ai rupt de pe gura flămândă
și te-ai dus în cuvinte și-n ore mai reci,
atentă călcînd pe minut, pe secundă
ca pe rănile luptătorilor greci.