S-a aruncat timpul
într-un vârtej al morțiidin podul soarelui
țipând spre lună împrăștia raze.
Omul din lună l-a prins de gât,
dar pe nesimțire i s-a scurs din mâini
într-un copac uscat, negru, chel și fără degete
speriat s-a furișat pe hornul unei case
într-o cameră nici pătrata, nici rotundă
s-a atârnat de tavan,
dar a uitat să se lipească bine,
și a căzut pe coltul mesei,
s-a întins pe masa.
Cu o sforțare a-ncercat să se ridice,
dar a alunecat tot mai mult spre dreapta,
s-a rotit odată în cerc,
a dispărut,
nu știu unde, nu l-am mai văzut,
a dispărut ca un vis.
M-am uitat la lună,
și l-am întrebat pe omul din ea;
Dacă l-a văzut cumva
mi-a zis că e istorie,
mi-am dat seama că mă amăgește
să-l mai caut, dar nu crede că-l găsesc nici în viitor.