poetul e în vervă și verva e poetul,

ce oare îi rezervă din ceruri alfabetul?

deschide cartea groasă cu foile virgine

și scrie epopeea tiparelor aldine.

ce titlu să îi pună tristeții fără nume?

pe care dintre muze, în vers, să o sugrume?

poetul e în vână și vâna e poetul,

și sângele ne spune: acesta e profetul.

durerii nu-i va pune cea mai frumoasă mască

și foamea ancestrală n-o va hrăni cu pască,

și lacrimi el va curge, ca să sfințească glia,

din negurile vremii îl strigă România.

fiți gata, e momentul, să vină sfânta moarte,

din tainițele nopții se-aude, de departe,

un scâncet de copil și-un urlet decibelic,

și inima oftează în spațiul interbelic,

și Luna își arată cadavrul pe fereastră,

o palidă făptură ce intră-n casa noastră.

poetul e pe moarte și moartea e poetul,

și veșnic, peste toate, își pune epitetul.

a fi sau a nu fi?, aceasta-i întrebarea,

răspunsul îl aflăm odată cu turbarea.

coperțile se-nchid, poetul se rezeamă

de ultima secundă și nu mai are teamă,

deschide ochii larg, cât viața să încapă

în spatele retinei - se adâncește-o groapă

și trupul se agață de ultima suflare,

și tot ce i-a plăcut - acuma i se pare…

și tot ce i se pare - îi place și mai mult.

nu-i nicio îndoială în spațiul cel ocult.

o flacără se-aprinde și-un muc de lumânare

ne spune cald adio - cu ceară și cu fum,

și sângele rămâne o pată de culoare -

e urma unui scrib ce a plecat la drum.