sălbatic,
aprig urlă vântul toamnei
și ramurile goale
plâng cu disperare;
în zbucium crunt
se zbate frunza-ntârziată,
ruginie,
iar
sufletul-mi pustiu,
ca un zdrențos hoinar,
aleargă înnebunit
pe miile de dealuri și poteci,
prin munți, prin codri...
încet,
își domolește pasul obosit
și-o disperare uriașă-l
înlănțuiește cu putere,
dar el continuă să caute iubirea...