Trec fiare pe poteci:
au răsuflarea mea
în piepturile lor,
le-aud suflarea năvălind
pe luna încleștată-n iaz,
le văd zăporul
ochilor curgând și în icoane,
adăstând și în lumina dintre copaci,
de parcă lumina grotă ar fi.



În apa ochilor lor tremură
cele văzute
de mine, în balele lor
- giuvaiere ciudate-
lucesc săgețile trase în vânt.
Cum stau, mursecând între pleoape
imaginea mea, barbare imnuri și litanii
țesând peste copaci cu răgetul!


Aș întinde arcul și ași trage
în aceste fiare ciudate,
le-aș pune-n totem să trudească
cu albastre sudorile lor!


Aș trage dar mă cuprinde sfiala,
mă tem că-n vâlvătaia ochilor lor
e singurul loc în care
mai pot aștepta să răsară un astru,
mă tem că acolo este "locul înfricoșat"
al morții mele...