Pereții vin tot mai aproape, aduc cu ei noaptea și dubiul
Și vîntul plin de voluptate, de flori de tei și de iertare,
și clinchetul plăpînd al stelelor mioape
și cîntul norilor care nu știu că-i întuneric.
Și plînsul singuraticelor pleoape,
Singuraticelor perne albe cu imprimeuri florale
Și frîntul vers de Mallarme uitat pe noptiera scundă
în adîncimile fatale
ale prăpastiei surpate ce cade, tot mai jos, mai liric, mai albastru
pe cearceafuri netede de spaimă,
Perdelele coboara-n spasme, în broderii și vane pulberi
Doi ochi de ipocrit sihastru așteaptă alți doi să-i sărute
cînd dorm livid în pijamale și sfarmă versurile-n palme.

Și noaptea-i vecină cu ura, pentru că-și uită amintirea
Iubirile strînse-n brocarturi, mîngîieri moi în filigran,
Ce învelesc în visuri veștezi ochii pălind în lămpi de veghe.
Dansează-n gînd cu moliile bete
Beau dintr-o cupă cu rubine un Chardonnay catifelat
Pierrot visînd la Colombine,
Sub luna rece, cu-n obraz pătat.
Bezna nu-și iartă vinovații.
Ci îi încătușează-n plăpumi, în baldachine de tăciuni
Și-n focuri de buze mușcate, și-n vise cu tangouri line
Și-n fiori din luna ce, prin cețuri, recită trist din Mallarme
Visînd și ea la tinerețuri, cu dansuri și voaluri
Prin întunecimi de miez de noapte.
Și vîntul plin de voluptate, de flori de tei și de iertare,
și clinchetul plăpînd al stelelor mioape
și cîntul norilor care nu știu că-i întuneric.