Stăteam aruncată în camera de tortură
pereții se făceau drumuri lungi pe care mergeau melci
melci verzi , lipicioși și grețoși se urcau pe mine
îmi mîncau carnea mai goala ca lumina
mai goală ca moartea ...
o senzație de plăcere desăvîrșită.
podul curgea în cranii , care se opreau
la intersecție de mine...
mă făceam mică de tot,
atît de mică că mă puteam ține în brațe
singură.
aveam venele tăiate din care se prelingea pe podea
sîngele negru
pielea îmi era jupuiată și lipită electric pe ferestre.
era durerea salvatoare , trebuia să salvez existența asta
a noastră
străbăteam abisuri și mă făceam un zid de oase
miliarde de cuțite îmi taiau corpul în bucățele
o floare moartă , desprinsă de lumea perfidă...
mă simțeam atît de bine și nu vroiam să pierd dulcea senzație:
ca și cum mă simt cînd nu vreau să ies din duș , pătrunsă de acele apei fierbinți
sau ca și cum adorm pe fotoliu(eventual , pe podea) îmbrăcată ,
și nu vreau să mă trezesc să mă dezbrac.

Intrasei tu.
ochii îți miroseau a glonte de război
m-am dăruit disperată ție , cu toată ființa
în mîinile tale mai albe ca norii .
și te iubesc – singurătate , oază de regăsire....