Treceam cândva călare
Pe-un aspru drum de munte,
Pe triste culmi cărunte,
În lume călător.

Când, ostenit de lunga
Prăpăstioasa cale,
Detei de-o verde vale
Cu chip fermecător.

Se aplecau asupră-i
Pini uriași de strajă,
Și fremăta în vrajă
Un plop sub sure stânci.

Și-ntunecatul verde,
Și gloria alpină,
Și limpedea lumină,
Cântau cântări adânci.

În marginea cărării
O casă se-nălțase,
Și mușchiul de mătase
Și vâscul o-mbrăca.

Și-n șoapta unei muzici
Neauzite încă,
În liniștea adâncă,
O mândră fată sta.

ÃŽncet se pleca ziua
Când umbrele se-ntind,
Și ochi fantastici prind
Să ardă-n geana zării.

Iar ea ședea-n fereastra
Deschisă către cale,
Privind spre verdea vale
Și plopul solitar,

Și-și pieptăna cosița
Care-i cădea în unde,
ÃŽn unde moi, profunde,
Ce străluceau arar.

Iar mâna ei pe fluviul
De unduioase fire,
Pe struna unei lire
Părea a mlădia,

Cu plectrul de ivoriu,
O tristă melodie,
Ce-n luna albăstrie
Ciudată unduia.

Și iată că un tânăr
Venea cu jalea-n față,
Părea-nvelit în ceața
De fum a înserării.

El era plin de praful
Cărărilor bătute,
Privirile-i pierdute
În nesfârșitul zării.

Trecu pe sub fereastră
Și-și ridică privirile,
Copila-și torcea firele
Din părul ei de spume.

O întrebă: – «Tu ești? »
Cu glas din altă lume,
Șopti din nou: – «Tu ești?»
Cu glasul lui de brume.

Ea-și pieptăna cosița.
La graiul lui nu spuse
Cuvânt, căci nu-l văzuse,
O-nvăluia tristețea.

Atunci el mă-ntrebă
Cu glasul lui pustiu:
– «Ea este?» – «O, nu știu,
E parcă tinerețea.»

Am tresărit văzându-l.
Era – nu știu a spune –
ÃŽn ochii-i o genune
De cețuri viorii.

Se așeză pe stâncă,
Plecându-și capu-n mâni;
În ochii lui fântâni
De umbră scăpărau.

Privea cu ochii țintă
Spre ea. Mâna-i subțire
Pe unduioase fire
Trecea și-acum mereu.

Sub ochiu-i fără sațiu
Ea prinse să încetine,
Și tot mai rar să pieptene
Cosița-i, tot mai greu.

O, mâna ei subțire
Ajunse străvezie,
Privind în gol pustie,
Ea zise blând: – «Sunt eu».

Și nu o mai văzui,
Nu mai era-n fereastră.
Doar luna rece-albastră
Mai lumina în hău.

Dar când pe cal trecui
Atunci! Atunci! Văzui
În negura adâncă
Din ochii de genune
Plutea ca o minune:
Era în ochii lui.

În clipa-aceea vântul
A prins să bată viu,
Cumplitul vânt pustiu,
Și ușa s-a deschis.

Ferestrele și ușa
Băteau din aripi bete,
Pornii cu vântu-n plete
În jeliștea de vis.

II

Uitasem toate-acestea,
Când, rătăcind călare
Pe drumuri solitare
De munte, și lăsând

În urmă bolta plină
De freamăt a pădurii,
Cu fagii ce-i sunt murii,
Intrai bătut de-un gând,

Într-o îngustă vale.
Sub negrul cer nocturn,
Din al Tăriei turn
Lung răsărea Hecate,

Hecate fumegând
De sânge, chip de mort,
ÃŽn al fantasmei port
De văluri fluturate.

Și facla-i arunca,
Își arunca o zare
Pe trista dezolare
A plaiului și-a luncii,

Pe care răsăreau
Trunchiate scorburi moarte,
Tentacole întoarte
De rădăcini de pini.

De pini bătrâni, strângând
Un trist pământ avar.
Doar plopul solitar
Plângea printre ruini.

Și el mi-a fulgerat
În gând o altă vale
Ce-mi răsărise-n cale
Într-o lumină-albastră.

«Acelaș plop, acelaș
Părete-nalt de stânci.
Dar arborii adânci,
Dar casa cu fereastra

De vis, în care-atunci
Își pietăna o fată
Cosița descântată,
Unde erau? O, spune!»

Zicând aceasta-n sine-mi,
Văzui în dreapta mea
O stâncă, și pe ea,
Cu ochii de genune,

Învăluit în cețuri
Străinul! Înghețai.
Pe-ntunecatul plai
Hecate-și plimba facla,

Și-n ochiul său haotic
Sticliră-adânc, hipnotic,
Solemni ca într-o raclă,
Și arborii, și casa,
Și fata din fereastră,
Și pleata ei măiastră.

Nebun pornii în goană,
Căci lămurisem totul,
Știam că totul, totul
Avea să intr-a acum,

Încetul cu încetul
ÃŽn ochii lui haotici,
ÃŽn ochii lui narcotici,
ÃŽn ochii lui de fum.

III

Trecut-am multe nopți
De veghe, cu-ntrebarea:
Fusese întâmplarea
Aieve, sau un vis?

Și cum mă rodea gândul
Neîncetat și chinul,
M-am dus să văd străinul
Cu ochiul larg deschis.

Lăsând în urmă bolta
Adâncă a pădurii,
Ca fagii ce-i sunt murii
Fremătători, intrai

Într-o rovină tristă,
În noaptea fără lună,
Sinistră văgăună,
ÃŽntunecatul plai.

Când, despletit în cer,
Un palid meteor
Pluti ca albul nor
Stelar într-un descânt.

Și-n slaba-i licărire
Văzui acea pustie,
O mlaștină-argintie,
Ce tremura sub vânt.

Am dat să plec, la gândul
Că alta era valea,
Că rătăcisem calea,
Și-acum era târziu,

Când, dând calului pinten,
În stânga mea văzui
Fantastici ochii lui
Privindu-mă-n pustiu.

Iar mlaștina-ncepu
’N albastra-i despletire
Un cânt de peste fire.
Și-n ochiul lui mereu

Treceau, pierdute-n brume
Apusurile toate,
Refluxurile toate,
Fantastic mausoleu.

Iar mlaștina undea
Parcă aceleași plete
Ale frumoasei fete
Demult pierdută-n soarte.

El mă sorbea-n privire,
Și-nvins de-o inerție,
Ciudată letargie,
Am zis încet: – «Sunt eu,

ÃŽnchide-aripa ta
Și lasă-te pe ape,
Și dormi așa, așa,
Cu larg deschise pleoape.

E dulce ca un somn
Plutind peste abise,
E neagră ca un somn
Nebântuit de vise.»

Și-n depărtări imense
Coline vagi și spații,
Sub triste constelații,
Se-ncununau în moarte.