Din iluzia ta transparentă
stropi de stele se varsă prin vene
să stopeze în calea ei lentă
scrumul clipei sub plasa de gene.

Să se-aștearnă un mai peste iarnă,
să mă-mbrace-n cununi viorele,
resemnarea cu ploaia s-o cearnă
spălînd chipul și visul de rele.

Și în brațe să prind deșteptarea
adormită în stropul cu sare,
să adun într-un val depărtarea
răspunzînd da, da, da... la chemare.

Să mă-nvăț să-ți prind dorul pe palme
și arsura să-ți vindec cu gura
pîn-suspinul din strunele calme
de pe lună vor scoate armura.

Să ne prindem în jocul prunciei,
pentru doi o dorință pulseze,
nouă șansă cerînd veșniciei-
după mai înc-un mai să urmeze.

Și iluzia ta transparentă
să m-aștepte și mîini în minciună
de lumina, să fug, violentă
rămînînd o cuminte nebună.