podeaua atârnă greu sub tălpile crispate
în miezul lumii
chiar în globul de foc al privirilor
trupul se desface fâșii
cu un vaiet prelung se desprind
alunecând ușor spre glezne
ca niște coji de banană stricată
rămâi doar un abur
încă agățat de tălpile reci
un contur abia perceptibil
prin care trec toți ochii
cu un fel de spaimă lichefiată
și știi atunci
că din locul acela în care timpul stă fragmentat
iar degetele lor nu te mai pot atinge
din locul acela
nu se mai urcă spre nicăieri
doar se coboară
definitiv
în neant