Mi-am lăsat singurătatea să plângă, undeva lângă tine,
Și-am plecat fără să privesc înapoi, fără să ascult,
Jumătatea sufletului ,sănătoasă,ce-a rămas în mine,
Suferind pentru fiecare suspin, fără să i se pară prea mult.

În palmele mele oglindă, se privesc formele trupului tău,
Căutându-și tandrețea, culoarea acestui frumos nesfârșit,
Și-ntotdeauna se pierd ca un gest în aceeași părere de rău,
Iar cioburile-au căzut prin fire de iarbă, și-au putrezit.

Toate-s neperechi pe pământ, topindu-se în al mărilor larg,
Un albastru de stele strălucind în adâncuri, noapte de noapte,
O corabie așteptată-ntr-un port, fără vele, fără catarg,
Va naufragia pe țărmul unei lacrimi îngrădită de șoapte.

De-aceea am plecat, lăsându-mi singurătatea undeva în trecut,
Îmi sângera genunchiul stîng, lovit într-un colț de suspin,
Ca, florile n-au același miros când totul îțî pare pierdut,
Și nimeni nu știe că-s trist și nimeni nu știe că vin.