A plouat mult aseară, ferestrele au plâns ca după tine,
Vântul împrăștia prin ramuri, lumini de fulgere-aurii,
Strigau tăcerile-n văzduh, același dor rămas în mine,
Și totul devenise-o umbră, plutind cu norii plumburii.

Un tunet mi-a rănit cuvântul și gesturile mi-a speriat,
Singurătatea-am strâns-o-n brațe de teamă să nu plece,
Era-ntuneric printre stele, iar norii mă priveau ciudat,
Făcându-mă să-mi pară viața, un vis tulburator și rece.

O ploaie tristă, fără sens, surâs încătușat ca în trecut
Și nimeni n-a bătut la ușă, să-mi spună cât e de târziu,
Ce s-a-ntâmplat cât am rămas, de umbra mea necunoscut,
Pe țărmul dintre amintiri, atât de-albastru și pustiu.

A plouat mult aseară, timpul îmbătrânise dintr-o dată,
La mine-n brațe singurătatea, devenise o felie de gând,
Pentru prima dată ochii mei timizi, cu privrea plecată,
Te-au zărit sub frunte, si te-au dorit mai mult ca oricând.