Singurătatea își face de cap,
O vezi cum triumfă pe stăzile marilor orașe,
O vezi cutreierând cu perversitate
Saloanele cele mai rafinate din lume,
În rochie elegantă, de seară, pe trupuri nimănui
Trebuincioase.
Singurătatea își face de cap, tulburând semnele
De întrebare
Ale fiecăruia,
Nu-i place să nu fie băgată în seamă,
Își face loc cu coatele,
Strigă, râde isteric și aproape că devorează
Pe oricine îi cade în mreje...
Îți intră în suflet pe ușa din spate,
O cerșetoare pe care o pui la masa ta,
Iar ea îți mănâncă amintirile, îți bea visele,
Dar pe urmă, vai!, ce ți se pregătește!
O vezi cum cotrobăie prin lucrurile tale,
Probând cu nesimțire amintiri și haine de gală,
Cum îți aruncă în aer sufletul
Încrustat în piatra filosofală...
Tu, de pe margine, constați dezastrul și spui
"O, nu! Nu aceasta e viața mea!"
Spre dimineață, după ce te face să gemi cerând îndurare,
Se retrage într-un colț, trăgând după sine
Cohorte de leșuri.
E chiar dimineață,în cele din urmă,
Nu-ți mai simți oasele, nici vocea, nici inima,
Crezi că, iată, a venit sfârșitul lumii,
Iar tu ai supraviețuit apocalipsei.
Singurătatea, șireată,
Zâmbește strâmb din colțul ei, își numără victimele
Ca pe niște bani câștigați la loterie
Și lasă ca ziua să dea fiecăruia din noi iluzia
Că speranța moare
Ultima...
Știe că va veni noaptea, când cetățile sufletului nu mai sunt înfiate
De lumină
Și atunci...Ce dezmăț se arată
Pentru personajul acesta
Funest!