Alunecam peste o adiere
timpul meu înopta peste sărut
fără să tresare, fără să țipe,
o stare…
o nevoie de acum peste trecut.

Brațele mele se încărcau de lumină
ochii se cufundau într-un cântec de soare
metaforă căzută dintr-o vină,
o stare,
și norii se amestecă în mare.

Nu pragul ne desparte!

Iluzia pragului naște ideea,
cum dorul se alătură-n suspin
iar omul este sângele cel roșu
ce colindă ochiul de iubire plin.