Să spargem seara ca pe un ou
pe care putem să-l bem
sau să-l aruncăm unii pe alții,
ca într-un joc copilăresc,
până rămânem cu coaja goală în palmă.

Noaptea, când toți sunt jos și petrec în lumină
stăm la uși ce respiră,
cu obrazul lipit de membrana caldă
a unei încăperi vii și mult prea rotunde
în care toate lucrurile așteaptă
măcar primul fir de praf,
într-o tăcere neîntreruptă.

Melodia care palpită sub scări
varsă iar totul - și podele, și cercevele, și verandă, și flori
în gura leului de noapte, ținută de o fată
ca să ne pierdem iar
pe buza stelei micronice și negre,
dansând cu lupii, cu saboții de lemn,
cu aripile de evantai, cu aricii ori cu mănușile de catifea;

rămânem lipiți la pământ
după micile cutremure care s-au oprit de curând,
ca să desfacem fundele propriilor artere și nervi
pe care să le punem la păstrare,
în cufărul cu mesaje fără cuvânt.