Doi monoteiști într-o cameră goală sunt lipiți de amintiri. Între ei e o distanță firească. Unul țese o poveste de iubire pe marginea tâmplelor celuilalt. Timpul s-a oprit pe pragul ușii lor și-i ascultă. O întâmplare le-a lăsat sufletul gaj.

Scrisoarea doamnei pentru monoteist:
Am vrut să te aud, dar am rămas stană de piatră. Munții m-au acoperit cu vânturile sale, iar apele au trecut peste trupul meu adâncind șuieratul iernilor ca în propria lor casă.
Suntem esențe laolaltă cu viață. Ori poate că nu? Unii își doresc atât de multă iubire încât vor să nu fie lucizi și-atunci indiferența le devine faptă. Te umilești cu dragoste. În vis orbești de fericire. Nefirească parte de lume îmi pare realitatea! Un punct de sprijin susține drumul, dar pe drumul acesta, păcatul are urma șerpilor. Simțurile se rostogolesc pe margini de lume, iar lumea rostogolește margini, le face ghem și le aruncă în ochii naivilor. Cine să te privească cu ochiul milei? Îți cântă din cer un cor de îngeri? Vai, nu, e basmul tinereții tale. Îți crește dorința de umbră până când, fără să vrei, devii umbră.
ah, dragoste, ține-mi chipul în șoapte,
în viață nădejdea-mi e crudă
venirea departelui devine aproape,
cunună de Paști într-o nuntă de moarte.
pe cine respectă ochiul de zimbru?
de cine mi-e teamă iubind neajuns?
Mă cheamă distanța din noi. Ne-ngroapă-n cădere clepsidra cu vise. Mă-ngenunchezi privind de sus. Apoi spui că nu doare ori că nu-s.

Scrisoarea monoteistului către doamnă:
Din lumea unor jalnici răi nu pot privi decât în jos. N-am râs în fața rugii tale ci am trecut în vid frumos.
Neplăcute depărtări! O toamnă se sucește în ochii mei de lut. Rămâi. Sunt mut.

Doi monoteiști într-o cameră goală sunt lipiți de amintiri. Fiecare ține ascunsă o scrisoare. Distanța dintre ei a devenit o suflare. Timpul a plecat. Pe prag a rămas un suflet gaj: iubirea lor de-o viață.