visez cum alunec
pe marginea patului dintre
stînci

plapuma mea albă
își cere libertatea nocturnă
cînd beată de somn
spun morții:
da

las tălpile să-mi rupă cearșaful
ca pe-o coajă de grapefrut
și rîd(!)
(de ce o fac de fiecare dată cu gura deshisă?
ce are-„a rîde” cu gura mea?)

poate că măruntaiele dinlăuntrul meu
tot ar vrea să iasă în lume
oare cum o fi
dacă ne-am purta corpurile pe dos?