Așteptam toamna
cu sufletul la gură,
în fiecare an
mergeam cu bunicul pe câmp
și alegeam viitoarele felinare
pe sprânceană,
le căram neîndemânatică
cu atâta greutate
de parcă aș fi târâit luna după mine
deschideam ochii,
cu noaptea în cap
rugându-l pe bunic
să scoată carnea afară din dovleac,
cu mișcări la fel de bune
ca ale medicului la două sate
îmi pregătea capul și eu
mă învârteam o zi întreagă
în jurul bostanului,
când mă vedea destul de ametiță
ca o muscă beată de izul iaurtului
pe care îl pregătea bunica,
își lua în serios
rolul de Pygmalion
și mă ruga pe mine, la sfârșit,
ca pe o Venus a câmpiei,
să aprind lumina
din ochii monștrilor