"Gărgăriță-riță/Zboară-n poieniță
Unde oi zbura,/Acolo-i casa mea"

striga ea în timp ce mama o pieptăna
sărutându-i șuvițele
cum Dumnezeu a făcut lumea în șapte zile
așa o pieptăna ea și o îmbrăca,
o dezmierda și o îngrijea
de șapte ori câte șapte,
în toate cele șapte spuse și făcute
privind în ochii ei se ruga câte în lună și în stele
ca într-un altar unde EL este atât de printre noi
până într-o zi
când gărgărițele din palma fetei se ridicară toate la cer
ploua de jos în sus
numai ea, mama, înlemnise
lumea spunea că și Dumnezeu a înlemnit atunci în ea
stătea așa
cu genunchii și unghiile înfipte în pământ,
cu ochii și gura larg deschise
fără să scoată nici un sunet,

nici o lacrimă

din an în an se ridica din pământ
și culegea gărgărițe până-și umplea căușul palmelor de ele

"Gărgăriță-riță/Zboară-n poieniță
Unde oi zbura,/Acolo-i casa mea"

când zburau, își smulgea părul din cap,
își rupea hainele cu tot cu ea și striga în timp ce devenea și mai pământ:

"zburați și blestemați pământul și cerul, iarba și soarele,
sânul meu crud și zilele mele până la ultima
zburați și aduceți mânia lui Dumnezeu peste mine
să mă ia"


dar, așa cum spuneau oamenii, Dumnezeu înlemnise atunci în ea
nu venea să o ia
o lăsa acolo așa...cruce din carne vie și pe față și pe dinăuntru
carne de mamă fără fată
peste ea crescuseră bălăriile anilor ca și peste un mormânt
bătrân nesfințit

oamenii spun însă că în unele nopți, din gura ei iese un lup
și sfârtecă luna
apoi ziua se naște pe un cer roșu