Port în mine silabe fără voce,
imagini ale cărnii
și vise,
atâtea vise nescrise și reci;
port în mine pământul mâinilor tale,
durerile cafelei din zori
și ultimul fum de țigară;
în preajma mea își dau coate feline
îmbrăcate de nuntă,
se adulmecă îngeri fictivi
și uneori mă încearcă o teamă,
aceea de a nu mai exista…
Dar merg mai departe,
cu flori de ruină pe chip,
din ochi îmi curg plăgile iubirii
pierdute undeva în labirintul
acesta fără nume.
Îmi scutur aripile de sânge,
îmi ling rănile și pornesc la drum.
Pentru încă o zi ,
o noapte, un timp nedefinit și rece
în care fiecare clipă apasă opresiv pe sufletul
ajuns la saturație absurd…