aceeași cameră albă
privesc fix în tavan
un punct
pereții se strâng
punctul se dilată
iar cineva strigă împinge
nu mai știu dacă sunt înăuntru ori afară
mi se face frică și plâng
distanța tot mai mică
locul acela se lățește
un ochi imens deschis spre mine
îmi văd reflexia
ca o mirare întoarsă
mă orbește
sau poate doar mi-e somn
pleoapa se lasă încet
tresar
nu
ăsta nu e un vis
îl simt apăsându-mi rece tâmpla
aud glontele venind pe țeavă
gaura crește
totul se întunecă
și punctul căscat ca un hău mă absoarbe cu forță
până devin un punct roșu