Un pitic mă-ntreabă-n care cred dintre o noapte și-o zi,
cred ploaia blândă, cred pajiștea și norul ce-mi ține umbră,
mi-e teamă de-un surâs de buze să-l apăs și-n urmă să-mi
îndes batistele-n ochi;

mă întreabă, dar trec ore-ntregi până răspunsul se leagă
și las un pas drăguț să mă ducă-n pajiște acolo unde ploaia
dej-a pornit- erau clipe când chemam o frunză să-mi stea
în palmă, timp în care dormeam sub un copac.

Era puțin până creasta unui soare avea să-și facă loc
printre crengi, topitele vene săruta-vor pielea pe frunte
și până răspunsul se leagă iarăsi, inima pornită să bată din
nou, mă mai întreabă o dată-n cine cred.