de ce te-avânți cu fruntea-ți brăzdată de înțelesuri
să-ndrepți cu pieptul tău înțelepciuni îmbătrânite-n vijelii
să-ți cari pe spate crucile pe stânci având răbdarea
oțelită-n amintiri iar zâmbetul zvârlit unei nemărginiri
cu grijă să-l ascunzi de oameni

grăbit încerci cu sânge aerul să-l cureți de învechite
noime și uitări presărându-ți-l ca urmă peste vise
nu inspiri decât îmbătrânirea plămânilor acelora-învechiți

nu te-avănta ca rob al ochilor ce văd prin ceață
oceanul nevăzut cu cu apă dulce căci s-ar putea-ntâmpla
privirea ca să-ți lunece nu pe o luntre ci pe o coală albă
ce-mpăturește morții păstrați intacți doar în poemul
pe jumătate scris
nu nu te-avânta stupid cu gesturile tale sperând că în
cenușa vremii vei descoperi purificare

rămâi în temnița ta mică unde clipele-ți împlântă
pumnalele-n cuvinte zdrobind luciditatea acestei mărginiri
stai treaz la stâlpul porții veghind la semne rătăcite
de pașii merși pe drumul golgotei



11 septembrie 2011