într-un ocean de întuneric insula nebunilor:
raiul –
lumea (aceasta) are rol de placentă
fătul râde când râde mumă-sa
îndestulează din hrana mumă-sii
apoi izbește cu picioarele pântecul făgăduinței

viță de vie sângele meu tulburat
în inimă
mii de fecioare cu tălpile îi scot seva
din care voi delira îndoiala în semințele tatălui

apoi ispita mă fură:
visez
că îmi înfig dinții în coapsele imaculate
ale infinitului care naște cuvintele mele
ca o plămadă a rostirii

singur sunt! dumnezeule! mă iubesc
numai pe mine
numai mie îmi cuprind umerii cu brațele
când mi-e frig
numai mie îmi umplu paharul lacrimilor
când mi-e sete
numai mie îmi rup cu mâna dreaptă
pâinea mâinii stângi

există? ceea ce eu iubesc de ce
nu exist în ceea ce mă iubește și mâna
invizibilului nu îmi șterge albul
ochilor încât să nu mor decolorat
ca și cum s-ar șterge prăpastia căscată
în pieptul cerului

trec între cele două margini pe un fir
de păianjen
ca un echilibrist nevăzător
cântecul
păsărilor îmi ciugule degetele picioarelor
buzele
freamătă șerpuit ca niște ferigi diluviene

să fie? flăcările verzi ale iadului
stafiile? marilor viețuitoare preistorice
marginile? putrede ale spațiului
posibil? să nu fie nelimitat și nepieritor
cade… luna ca lama unui topor
și îmi retează întoarcerile osândite
la îndărătnicie

mi-e frică!
împletesc din puncte de suspensie
frânghii semiotice
pod suspendat între neamurile dispărute
ale istoriei născuților fără de timp

iată-mă secătuit ca o fântână lăuză
la vreme de secetă
și copiii aruncă în gura mea broaște
moarte de sete