nu te lăsam să pleci dacă știam
că în locul tău se mută nudă
și nerușinată singurătatea
am încuiat ușa am bătut-o în scânduri
ferestrele așa le-am lăsat cu umbra ta pe ele
m-am depărtat de oameni
îi țin pe toți la distanța unei lance
nimeni nu mai face un pas înainte
m-am baricadat în inima mea
stau înăuntrul ei ca într-o statuie funerară
și privesc lumea râzând și plângând în același timp
uneori vreau să strig dar singurătatea
îmi pune degetul pe gură mă sărută mă adoarme
sunt un copac din jurul căruia s-a tăiat toată pădurea
ma uit în jur văd cioatele și seva lor de sânge
aș vrea să fug și rădăcinile mă țin în amintire
un râu mă aflu izvorul lui secat
până la marea cea mare mă scurg în pământ
o piatră sunt îmbrăcată-n pământ
nicio daltă nu va mai scoate zeul din ea
sunt un zmeu de hârtie cu sfoara tăiată
zborul meu de acum e numai cădere