Dă drumul frunzelor,
toamnă străină
ascunzi în sân culorile
în pielea ta încape tot ruginiul
din inima mea
strivești sub coate aburul brumei
sidefie zarea
se diluează-n lumină
și e atât pustiu.

din lut se ridic-un cărbune
schițează singur
un vârf de toamnă
cheamă culorile din asfințit
umbre se-ntind de-a curmezișul
te văd ieșind din luminiș
un coș de nuiele ți-atârnă de brațul stâng
miros de mere domnești și nuci verzi
porți pe chip nostalgic
un colț de toamnă
și scrii pe pământ absent
de cealaltă parte treptele
se-acoperă de frunze
mai rămâi...