Până și lumina are călăuză: bezna,
îti spuneam cu buzele făcute semn de carte,
urmând impalele grase
din ochii tăi am-uitat-cum colorați;
îți strângeam botul - rățușcă
de parcă strângeam zburătoarele unui planor uleios,
ca și cum strângeam cârlionții unei roze puturoase te strângeam,
râdeai amestecat cu argint pe sticlă,
râdeai picurat și cu râs japonez,
ca furculițele în cristal râdeai.

Povestea cu doctorul de-a curățat peritonita din tine
mi-o spuneai cu dialog și gesturi,
cu inflexiuni sugrumate mi-o spuneai,
până te puneai pe plâns varul voronețului,
plângeai mic, licurici stinși,
ca ace de castan peste orfelinate plângeai;
n-a murit doctorul, s-a-mbolnăvit doamne-doamne de apendicită -
te împăcam,
și gâdilându-te în tălpi te-mpăcam.

Venea noaptea de-a dura,
călare pe ditamai veioza aia verde,
venea fără margini și fără ceas venea;
fumam amândoi dintr-o țigară două țigări,
fugăream armăsarii vișinii din pahar,
amețitoare incendii după ceafă ni se încolăceau,
ni se încolăceau ca limbă de cobră aprinsă;
intram în tine lavă cilindrică,
precum urletul de gheață intram ca mov simplu de vioară,
ca umbră în carne de sărbătoare intram,
ieșind cu două globuri de ceață
în ochi.

Ne promiteam să nu și să,
ca doi prunci cu palmele unite în nisip ne promiteam,
ca prima lapoviță peste un câmp cu miei,
sobri, pedanți ne promiteam sacadat și ud;
ne promiteam să nu și să
ca două cruci îmbrățișate
între coastele unui sicriu.

Și n-am,
și am.