Cânt în amăgirea sufletului meu
și această himeră a stării
este doar o mască a nepriceperii,
a rațiunii ce vădește în paradoxuri.

Săvârșesc clipe, gânduri emfatice
trăite în neantul sălbatic și
utopia sfârtecată în iluzii
mă trezește din somnul indescriptibil.

Nu încep să-mi trăiesc viața după soartă,
să mă avânt după gânduri stors de silă,
trubadur îngândurat, colpeșit și sur,
revoltat de mine însumi, afectiv impus.

Frământat într-o reală doză de tristețe,
asortat cu neantul singurătății mele
și starea mea de om îmi refuză ființa
violentă de a mă refugia mereu în mine.

M-aș atinge de lacrima unei stări suave
și sunetul orchestral al lamentării
să-mi surâdă în tristețea priceperii mele,
a zâmbetului ploios care-mi udă chipul.