Caută, află, spune-mi,
Ce voință impune verticalitatea?
Și care orgoliu ne trage în sus,
Peste lumină?
Sămânța,
ce pândește în tăcere primăvara
cu zâmbetul culorii
din adâncul pământului.
Nu-i compasiune
nici incertitudine
în compasiunea noastră.
În cercul nostru strâmt
avem și spadă și adepți,
dar, în mijlocul lumi, e mulțimea
ne cade spada,
ne fug adepți,
ceva lipsește,
zâmbesc, nu știu de ce
zâmbetul
cânt, și nu știu de ce
cântecul
tac, nu știu de ce
tăcerea.
Să zici că nu sunt singur,
ceva lipsește,
e oare zâmbetul-frumusețe,
lacrima-iubire,
zâmbetul-omenie?
Acesta-i bocetul meu,
zâmbetele tale curg
pe fața mea.
Dacă lacrimile-zâmbet s-ar interzice
cum am mai vedea lumea?
Haz de necaz, omule!
Eu nu sunt „eu”
ci omenirea-ntreagă
Unul ce se regăsește în toate,
pe care pământul nu-l încape
căci toate se regăsesc în unul
la care cerul se uită printre pleoape.
Uman, căci oameni-s de piatră-
Fisurată
cu care poți construi
palate de zâmbete,
drumuri de speranță.
Exist,
atât cât exist.
Cine sunt eu,
cel ce scrie rânduri de ne-nțeles,
ce poate exprima un nume,
o profesie, un act de identitate?
Toate-s o apă și-un pământ!
Cu fiece filă întoarsă
oameni-și deschid o fereastră
și nu știi dacă potrivesc ora exactă
ori arcul de rezistență al timpului îl îndreaptă,
la masa de lucru când se așază
nu știi de stau pe scaun
sau pe lavița copilărească,
copiii lor când se joacă
nu știi dacă mai și învață,
umili până la ultima demnitate
Ei dau totul:
averea și neaverea lor
pentru dreptatea ce nu s-a făcut,
Umanul nu-i supărat,
supărat e cel ce nu are dreptate;
Iar când au mers până la capăt,
pentru rațiunea ce n-a existat,
Toth nu ne-am supărat,
doar cel absurd se poate supăra;
Batjocoriți
în ultima noastră speranță,
rătăcim pe drumurile lumii
și totuși nu ne-am supărat,
Doar cel slab se supără pe viață.
Dă Doamne mintea de pe urmă!
Speranța împrumutată zilei de mâine,
visul sub pleoape
speranța,
împrumut al trecutului,
speri-pierzi,
nu speri-câștigi de două ori
aceasta-i puterea din noi,
e ziua de naștere, comună
Identitatea plauzibilă
În miresme și culori:
iubirii
dă-i anii tăi,
nu irosi ce a mai rămas,
din multul ieri,
din mâine un ceas…
Emil, Judea