navighez nemurirea



clipesc de câteva ori, în bezna unui gând.
mă trezesc într-o barcă
purtată de marea ta...
între ochii tăi,
ca două puncte albastre, lucind infinit,
eu navighez nemurirea.
dincolo de noi, visez la urechile tale
care-mi vor asculta viața
prin fiecare impuls, reflex necondiționat,
răspuns iubirii...
acum sunt în noi,
în lumea din care nu pot ieși, până la vorbe.
interiorul nostru sentimental
mă menține captivată
de un limbaj unic,
prin care ne înțelegem corelația
un contract spiritual, pe care numai Dumnezeu știe
cum l-am semnat într-un sărut.

nări în nări, ne respirăm reciproc
până la axfisiere extatică
devenind un singur plămân.
ne luptăm cu circulația concepțiilor,
ne zbatem între pulsul unui singur sens
și ne lipim, strângând isteric
palmele noastre, într-o inimă.
când deschidem ochii
energia noastră, înmulțită cu iubirea
împărțită cu timpul
si adunată cu pulsul fiecărui sărut
egalează lumina.
marea se usucă, în căldura noastră trupească
și pășim împreună, pe nisipul unui nou început
aici avem să ne construim lumea.