Căzut din Rai în praful lumilor hrănite prin visare,
sunt norul ce dispare la primul plâns de vânt,
înger am fost, dar pângăritul sacru,
m-a pus să-mi tau din aripi, să-mi fac primul veșmânt.

De-atunci mărșăluiesc! Împins de revedere,
caut izvoru-n care cuvântă-al meu Părinte,
căci eu înger am fost, dar neagra panprezență
mi-a oferit pe rugă un maldăr de cuvinte...

Am început să vând apoi din libertate,
crezând că, negreșit, îmi voi mări restrânsul.
Înger am fost, dar mi-am pierdut speranța
când oamenii de-aici m-au învățat ce-i plânsul.

Azi știu că, negreșit, cândva voi fi ulceoare,
pământul ce va ține și inimi și picioare...