Despre granițe

I. Dacă ar fi să îmi țes partea care lipsește
aș alege un os de înger
dintre cei răpuși pe câmpul de luptă
de acolo bunicul s-a întors, a crescut cinci copii
iar când a murit a spus că e bine.



II.

Parcă aș fi un măr mușcat de viață
care îți face poftă
doar pentru că vezi urma dinților.



III.

Stăteai cu rucsacul sub cap
păsările zilei spărgeau pleoapele
trăgeau după ele zmeie și fotografii color.
Lumina neoanelor din sala de așteptare
îți aducea în minte holuri de spital
senzația aceea în care viața ta și moartea altora dansează tango pe cimentul alb
îți imaginai că așa trebuie să fi fost după război
ceva din precaritatea de atunci s-a transmis genetic
bucuria că totul s-a terminat
spaima banalității ce va urma
pentru că doar cei care nu știu
se mai pot bucura după
pe când tu
atins
te simți și azi
ca și cum ai avea febră sub un copac înflorit.

Bucuria ajunge într-un fel ocolit
nu prin simțuri
așa cum se înta(Â)mplă la cei care încă habar nu au…

Cam așa crezi că se simt bețivii la cârciumă
într-o lume străină care îi relaxează
pentru că nu au granițele tensionate
(ajung mai aproape de mine, dacă nu bag de seamă că sunt).

Uneori este plăcut să fii un străin
într-o lume în care toți sunt legați într-un fel
sau altul...
gândurile neîngrădite
dansează unele cu altele
așa cum pe culoarele unui spital moartea și viața
plictisite în aceeași măsură
își târșâie picioarele într-un blues neon.


Nu există parteneri în supraviețuire sau moarte
țoiul de sticlă din care
la cârciumă
se bea țuica încet
seamănă cu eprubetele chimiștilor

în laboratoare
se întâmplă totul pentru prima oară
sau așa ne place să credem...