în tăcere-mpietrit, amețeam
cu o halbă de bere nimicul,
în speranța că o să apară
mai devreme sau mai târziu,
dinăuntru ori dinafară
vreun semn de ațipire
din partea lui. Eventual, unul
schițat cu țeasta
de sus în jos
ori din stânga în dreapta.
Însă, nimic.
Nimic nu s-a-ntâmplat.
Nimic altceva decât
nimicul -
același -
care continuă
să conviețuiască
în sângele meu
cu inamicul -
barmanul ăla
întunecat la față care,
din timp în timp,
își ițește capul
de după ușa din spate
și se uită de jur-împrejur,
încruntându-se,
fără să vadă pe nimeni,
apoi, de parcă nimic
nu s-ar fi întâmplat,
își întoarce privirile
spre interior,
urmărind în continuare
cu un calm ieșit din comun
filmul alb-negru
cu cei doi prădători
extrem de tăcuți,
sfâșiindu-se
pe întuneric
într-o
singurătate extremă.


05.07.2013;
20:23