Toate sunt la locul lor, mai puțin tu.
Toate au rămas cum le știai: mâine vine după azi,
dimineața după noapte și așa mai departe.
Chiar și tu ai rămas cum te știam, deși nu te mai văd
decât în pozele în care niciodată nu știai cum să stai.
Au mai plecat niște rândunici astă-toamnă,
au venit iar, pleacă iar, știi...
Au mai trecut niște oameni prin viața mea, vin alții. Știi și asta.
Uneori mai vreau să te sun. N-ai semnal acolo și nici fix.
Fix e doar gândul meu înțepenit între bolile
pe care le aduce noaptea. Și depărtarea. Și neputința.
Da, neputința de fi mai mult decât o bucată de lut
care tot dorește. Dar nu mai vreau să vreau nimic.
M-ai învățat asta? Nu mai știu...
Știu doar că toate au rămas cum erau.
Mai vorbim. Poate mâine după ce-mi revin
din visele ce mă tot bântuie.
Visele în care tu erai la locul tău.