Iartă-mă, patrie, că stelele mele nu îți sunt de ajuns,
Meriți vers lămurit prin foc,
Dar totuși spun :
Noi avem stele de jertfă ce nu cad niciodată,
Cuvântul divin ne e temelie,
Clipa nu poate măsura sângele,
Știrea nu poate măsura rugile,
Turnuri de hulă nu pot măsura copiii,
Hohote slute nu pot măsura eroii.
Acele brazilor ne știu pașii,
Pleoapele stejarilor ne știu înaintașii,
Haina de dor a ramului ne știe vrăjmașii.
Și secolele au învățat să cadă în genunchi
și să se închine,
Iar pădurea tremură ca un trup al doinei și suspină.
Cerul face ascultare pe ziduri de mănăstiri,
Tăcerea își spune tainele la Târgu Jiu,
Ne urcăm adesea în ciocârlii și luceferi,
Jertfa brâncovenilor ne ține teferi.
Ne îmbrăcăm în alb ca un popor al nunții,
Crucile ne îmbracă munții
Și păstrăm veșnicia în potir.