ziua mai e cum e te iei cu una cu alta
dar când vine seara e cumplit
mă așez pe spate în patul ăsta uriaș
câmpul atâtor bătălii duse până la extenuare
în care amândoi cădeam întotdeauna înfrânți
în războiul nostru de treizeci și trei de ani
cu mâinile sub cap închid ochii
trec prin tavan și urc urc
mă agăț de orizontul ăla albastru violet
ca de un avion hiperluminic
care mă duce mă duce către tine
fac cu ochiul andromedei
trec pe lângă pleiade
mă înclin ceremonios la ursa mică
și gata aici întotdeauna mă opresc
din senin mă apucă o amețeală ciudată
întregul univers devine un vârtej
și această colosală tornadă
mă expulzează cu o inimaginabilă forță de respingere
ca pe ultimul atom de pe orbita ta
e clar nu mai e nimic nimic de făcut
transcendentul nu mă place și gata
mă prăbușesc cu viteza iubirii spre nicăieri
opriți vă implor opriți căderea asta
sunt lac de transpirație
patul e o instalație de testat cutremure
îmi pocnesc neuronii ca gloanțele mitralierei
și coșmarul e abia la început

viața asta are farmecul ei
dar uneori e mai grea ca frontul
îmi văd camarazi cum se întorc
atât de generoși donatori în căruciorul ăla
ultramodern ultimul răcnet al modei
doar cu un ochi jumătate de plămân
fără o mâna ori cu piciorul lăsat acolo
și îngrozitor... îți dați seama îi invidiez
așa infirm fiecare e mult mai mult ca mine
oricât ar evolua medicina fără tine
eu nu mai sunt decât o jumătate