Voi m-ați redat mie însumi
din tăcere și umbre,
când trupul meu nu știa
că mai există lumină.

Apă vie în sete mi-ați pus
când gura se adâncea în ea
și uscată era.

Rupând cu teamă cuvintele,
voi m-ați scos din temnițele negre
îmbrăcați în alb ca și ochii
care nu mai voiau să vadă.

Vă laud cât pot să spun
și-n casa voastră plină de speranță
apă vie voi aduce să beți.

Împreună cu mine dacă vă știu
trupul mi-l duc mai departe,
chiar și în baston de voi merge
când trupul pe picioare e greu.