când nu mai ai ce salva
n-ai decât
să dormi
învelită de un părinte fără chip
cu o piele de oaie
n-ai decât să colinzi lumea
și să nu mai iubești pentru vorbe
șlefuind teama
ori pentru un dram de minte
cu aere de stăpân
mai bine
alege un nume de trestie
care să scoată din pământ chipul tău

***

încolonate câte două, ființele
nimănui
ferindu-se, pe rând
de ochii trecătorilor
de glezna fină
de lovitura directă în lumină
câte două, acoperite
cu valuri de mușchi
în ciuda celorlalte semne
în ciuda înțepenirii pietrei
dezgropată din întuneric
dintr-un capriciu uriaș crescut
către inima lui

***

liniile unui imperiu
cioplit în marmură albă
gâtuit
de mâna delicată a unei femei
deasupra frunții
oaspeți
veniți pentru tămăduire
două linii, cum un descântec
șerpi de frig
peste oglinda nemișcată

**