Imaginează-ți cum ar fi
să fim doar noi doi,
de-o parte și de alta a drumului,
privindu-ne lung,
așteptând apropierea.

Să nu vorbim unul cu altul
și moartea lor absurdă
să nu ne atingă defel,
să nu ne provoace reacții.

Eu să pun picior peste picior
și tu să dai din cap de câteva ori,
semn că înțelegi totul.

Să ai tendința
de a-ți coborî privirea în pământ,
aproape de conștiință,
dar numai pentru o secundă.
Apoi să-ți scoți inima din piept,
s-o arunci în mine,
iar eu să privesc în sus,
de parcă aș aștepta să repeți scena.

Să-mi dau părul, ușor,
la o parte,
să mă întorc cu spatele,
să se stârnească vânt strașnic,
iar tu să-ți faci loc pîn’la mine,
prin aer, printre bice.

Atunci, imaginează-ți că ne atingem,
sângele fierbe, face cocoloașe,
un fel de trandafiri grași, respingători.
Suntem noi, atunci când iubim,
suntem niște bestii și nu ne pasă.




MEMORIA HIENEI, 2018