dragul meu, dorul de tine e o boală autoimună,
care-mi macină speranțele până la oase
degeaba desenez între noi o fereastră aburită,
pe care îți scriu scrisori în fiecare zi
iar degetele îți conturează, iar și iar,
un orizont, un drum, o casă și-o fântănă la care te-aștept

dragostea ta e tot mai des un dor de prăpastia
în care săream și strigam împreună: să fie lumină!
iar lumina speriată se despărțea pentru noi de întuneric,
mâinile împreunate deveneau aripi
care ne purtau dincolo de iaduri și oameni

acolo unde nici o sfărâmare nu ne mai putea atinge
am învățat să adunăm apele, am inventat un țărm fără valuri
unde mi-au plâns cosițele de dor
cât te-am așteptat să revii din războaiele tale
și am împletit cămăși din nopțile fără tine

azi, genunchii își au propriul cântec de leagăn,
în ritmul lui pereții se strâng în jurul meu
zi de zi, e tot mai puțin aer de respirat,
dragul meu, fără tine, dorul e o boală autoimună
care mă zdrobește de asfalt