În parcul ce-a legat atâtea inimi
Pustiul îl simți de departe,
Doar ploaia mai curge în lacrimi
Prin foșnetul frunzelor moarte...

În golul tăcerii ce dăinuie,
Odată supus altor șoapte...
Nici un dor nu mai bântuie,
Nici o frământare din toate.

Pierdut prin nu știu ce gânduri
Un copil tristețea o poartă,
Pe-o bancă-n aceleași uitări,
De singur vorbind cu o piatră...

De mâine, poeții împietriți,
Ce vor orbi de-atâta plâns,
În crezul lor că-s părăsiți
N-or înțelege că ne-am stins...