e poate ultimul
cuvânt nu vor mai ninge păsări nicăieri
precum nebunul dondănind prin lume
cu hainele cernite de tăceri
voi trece zdrăngănindu-mi brațul de uluci
și numai în târziu când noaptea
în perne capul ai să-ți culci
vei tresări îți va părea c-auzi
în ceață cineva strigându-te pe nume

vei spune: o parere! și vei trânti fereastra
îți vei ascunde fața în pliuri de mătase
vei sfâșia cearșaful în care s-au iubit
atâția prihăniți cu tigvele frumoase

zadarnic ochii lunii bălăbănesc în vânt
ștrengari și verzi-albaștri cu aura lor plină
tu simți că-n orice trup din multele avute
a fost atâta noapte și nici un ceas lumină

și vei tânji culoarea acelor iriși triști
privindu-te din frunze cu neîndemânare
asupră-i câinii firii tu crudă i-ai stârnit
să-i zdrentuiscă sensul firavelor picioare

întins între nămeți strălucitori ca dinții
va fremăta în stele va răsuna departe
mormane de secunde vor tresări mirate
chiar timpul ca bătrânii va arcui de spate

te vei privi-n oglindă lipsită de iertare
vei ridica sleită un pieptene s-arunci
nu vei avea putere îți va cădea din mână
și ce iubești acum numai în vis mai strângi

și poate ultimul cuvânt s-a scurs din rană
și poate a căzut zăpada pe uluci și-i iarnă