Lacrimi de vopsea varsă
clovnul întors din turneul, ratat,
al celor șapte reverii zonale,
fiecare în ordinea decisă de evenimente aparente.

Prima reverie: nasturele rupt,
căzut în primele ore ale dimineții,
transformate într-un coșmar
al non-performanței și al eșecului
profesional. Acea clipă care moare,
acel moment de durere când gaura
din costum devine gaura din suflet.

A doua reverie: pata de pe guler,
apărută inopinat când frații clovni
se ridicau pentru aplauze, metamorfozând
explozia de bucurie într-o teribilă
și palidă recunoaștere a răsăritului durerii.

A treia reverie: absența apei,
simțită pe buzele vopsite,
în gâtul uscat, scrâșnitor, ca o hârtie
frecându-se de o altă hârtie,
cumul de conflicte arboricole.

A patra reverie: mănușa lipsă,
pierdută undeva, probabil în colțul camerei
când ea venise, ca o căldură aparentă,
îmbrățișând și acoperind abisul sufletesc
cu sărutări ascunse și zâmbete primăvăratice.

A cincea reverie: portofelul furat
în stația de tramvai, în așteptarea
unei mașini infernale, care întârzia
dincolo de orizonturi, dincolo de ultima
mângâiere, în lacrimile pasiunii șterse deja.

A șasea reverie: calmul indecent,
păstrat de-a lungul altor cinci reverii
care l-ar fi distras imediat ce s-ar fi
trezit din cele câteva minute de plăcere,
din clipele efemere de transpirație și spaimă
ancestrală a pierderii.

A șaptea reverie: ea însăși, numai ea,
care care pășise notoriu pe sufletul frânt,
care i-a rupt nasturele fragil,
a aruncat restul de cafea pe guler,
a păstrat sticla de apă doar pentru că putea,
a aruncat mănușa într-o canalizare deschisă,
tristă emanație a dejecțiilor umane,
a subtilizat portofelul pentru cei 50 de lei
necesari întoarcerii acasă, în siguranța
casei părintești,
a spulberat caracterul său, impulsiv, dar specific
unui om care iubise, dar care se trezise
în patul gol, cu un coșmar nebun, o durere de spate
și o lacrimă neștiută în colțul ochiului lipsit de amuzament.