eram neștiutorul însă ea mă știa
un naufragiat flămând de dragoste
ce înotam agățat de viața mea
habar n-aveam und’ mă ducea
tocmai când disperarea mi-era mai mare
insulă a fericirii din valuri se-nălța
ce dacă scyle și charibde
ademenitor îmi încântau auzul
întotdeauna ispită numai ea mi-era

trecut-au rele și războaie peste mine
ce ranița cu vise-mi ciuruiră
și chiar de-n inimă rămas-au niște schije
marile răni să le oblojască numai ea știa
în orice-mprejurare era liniștea mea
când demoni din senin stârneau furtuna
și fulgere incendiau pământul
se transforma în paratrăznet
când arșița din mine fântâni seca
setea doar ea și numai ea mi-o potolea
de câte ori îmi viscolea în suflet
lua o lopată și mă dezăpezea

e-atâta pace acum la mine-n minte
că nici nu îmi mai amintesc cum o chema
frânturi de amintiri ori poate vise
îmi brăzdează lutul ca niște epitafe
ce-mi amintesc că totuși sunt o cruce
și cântă cucul în zăvoi a singurătate
petale roșii îmi scriu numele-i pe frunte
și litere mi se preling pe-obraji
ca niÈ™te lacrimi da’ nu plâng eu… nu nu
plouă în cimitir peste liniștea mea