să nu scrii tot

mai lasă un poem și pentru mâine

poimâine și alte zile în care durerile

te vor invada cerându-ți capitularea

păstrează cuvintele și alungă spaima întunericului

cu săgețile lor de foc departe cât mai departe

înapoi în haosul primordial

păstrează o armată de cuvinte

călare pe himerele visului

în mijlocul lor iubirea cu flamura nemuririi

suflând în goarna inimii

păstrează cuvintele în tranșeele cărnii

în circumvoluțiuni în diviziunea celulei

în spiralele ADN-ului tău prometeic

învârtindu-l ca un bumerang prin abisul psihozei

lovind iscoadele morții umbrele nelegiuite

direct în punctul lor sensibil la frumusețea metaforei

păstrează cuvintele în sânge

singurul șarpe înțelept căruia îi place căldura sufletească

a celui de lângă tine cel dornic

să te citească cu buzele cu palmele cu ochii înroșiți

de vinul amar al singurătății

păstrează cuvintele pe creștetul tău pleșuv pe tâmple

pe sprâncene și în gropile obrajilor

îndreaptă-ți spatele

stai falnic ca un munte de cuvinte

ca un avocat al cerului

nimic chiar nimic nu te poate mișca din locul

în care ți-a fost dat să lupți împotriva deziluziei

un vârf semeț de speranță împungând cerul

în ochiul larg deschis

căci numai așa curge cu adevărat

lacrima lui Dumnezeu