am aproximat încă de pe atunci că soarele va coborî
știam că zilele vor fi tot mai normale
serile alea erau plictisitoare pentru toți
nimeni nu se mai aștepta la nimic extraordinar
mersul ne devenise ca al oricărui animal
dâre de praf prin curți și pe șosele
din gurile noastre ieșeau aburi de ură
nimic nu mai măsura distanța dintre două puncte
teoriile stăteau în piuneze obnubilate
lumea aștepta petiții de la lume
adevărul devenise o recunoscută necunoscută
cât timp mersul lăsa urme în cer și aproape

așa arătau zilele tale înainte de tine
viața ta aștepta să învie printre noi
dar nici eu nici tu nu puteam să aflăm
momentul în care pacea ta va declara război
dar toți am fost de acord că nimeni și nimic
transparența absolută nu ne poate atinge
fereastra de cer prin care nu vede
că neființa este doar un electron pe hîrtie
la care nu ajung decât câțiva ochelari aburiți
incapabili să-l vadă vreodată sau să-l simtă

sper să ne iubim particulă cu particulă
printre stivele de mișcări amețitoare de praf